Literatură – Cocoșul nebiruit (H. Tumanian, 1909)

Trad. de Meliné Poladian Ghenea

A fost odată ca niciodată un cocoș. Tot umblând cocoșul acela după ciuguleală, găsi odată un galben. Își înălță ciocul și dădu zvon:
– Cucurigu! Am găsit un ban!…
Îl auzi regele și-și trimise dregătorii să-i ia banul și să i-l aducă. Cocoșul strigă:
– Cucurigu! Regele trăiește pe seama mea…
Regele dădu înapoi dregătorilor galbenul și le spuse:
– Dați-i-l înapoi, că de nu, ne face păcătosul ăsta de râsul lumii…
Se duseră dregătorii și-i dădură înapoi cocoșului galbenul. Cocoșul își ridică din nou ciocul:
– Cucurigu! S-a speriat regele de mine…
Regele se înfurie și le porunci dregătorilor:
– Duce-ți-vă să-l prindeți pe ticălosul ăsta, tăiați-i capul, fierbeți-l și aduceți-mi-l să-l mănânc, să scap de el.
Se duseră dregătorii și prinseră cocoșul, ca să-l ducă regelui. Pe drum, cocoșul strigă:
– Cucurigu! M-a poftit regele la el…
Îl tăiară dregătorii, îl băgară în oală ca să-l fiarbă, dar îi auziră glasul:
– Cucurigu! M-a băgat regele în baia fierbinte!
Îl aduseră fiert și-l puseră regelui în față, dar cocoșul strigă din nou:
– Stau la masă cu regele, cucurigu!
Regele îl luă să-l înfulece la repezeală. Când să-l înghită, îl auzi strigând:
– Mă-nghesuie prin uliți strâmte! Cucurigu!
Când văzu regele că nu tace nici după ce l-a dat pe gât, le ceru dregătorilor să-și scoată săbiile și să stea pregătiți să-l lovească pe pârdalnic, dacă o striga din nou. Se înșiră dregătorimea, cu săbiile scoase din teacă, de-o parte și de alta a regelui.
Nici nu ajunse bine cocoșul în burta regelui, că dădu iar glas:
– Am căzut de la lumina zilei drept în beznă, cucurigu!
– Loviți-l! – porunci regele.
Dregătorii dădură cu sabia în burta regelui și i-o spintecară. Cocoșul scăpă afară, o luă la fugă și strigă:
– Cucurigu!…

 

Անհաղթ աքլորը (Հովհաննես Թումանյան, 1909թ.)

Լինում է, չի լինում՝ մի աքլոր է լինում։ Էս աքլորը քուջուջ անելիս մի ոսկի է գտնում։ Կտուրն է բարձրանում, ձեն է տալի.
— Ծուղրուղո՜ւ, փող եմ գտե՜լ…
Թագավորը լսում է, իր նազիր-վեզիրին հրամայում է՝ գնան խլեն բերեն։ Նազիր-վեզիրը գնում են՝ խլում բերում։ Աքլորը կանչում է.
— Ծուղրուղո՜ւ, թագավորն ինձանով ապրե՜ց…
Թագավորը ոսկին ետ տալիս է իր նազիր-վեզիրին, ասում է.
— Ե՛տ տարեք իրեն տվեք, թե չէ աշխարհքովը մին կխայտառակի մեզ էդ անպիտանը…
Նազիր-վեզիրը ոսկին տանում են ետ տալիս աքլորին։ Աքլորն էլ կտուրն է բարձրանում.
— Ծուղրուղո՜ւ, թագավորն ինձանից վախե՜ց…
Թագավորը բարկանում է, իր նազիր-վեզիրին հրամայում է.
— Գնացե՛ք,— ասում է,— բռնեցեք էդ սրիկային, գլուխը կտրեցեք, եփեցեք, բերեք ուտեմ, պրծնեմ դրանից։
Նազիր-վեզիրը գնում են աքլորին բռնում, որ տանեն։ Տանելիս կանչում է.
— Ծուղրուղո՜ւ, թագավորն ինձ հյուր է կանչե՛լ…
Տանում են մորթում, պղինձն են կոխում, որ եփեն, ձեն է տալի.
— Ծուղրուղո՜ւ, թագավորն ինձ տաք-տաք բաղնիք է ղրկե՛լ…
Եփում են բերում թագավորի առաջն են դնում, կանչում է.
— Թագավորի հետ սեղան եմ նստե՜լ, ծուղրուղո՜ւ…
Թագավորը շտապով վերցնում է կուլ տալի։ Կոկորդով գնալիս կանչում է.
— Նեղ-նեղ փողոցներով անց եմ կենում, ծուղրուղո՜ւ…
Թագավորը որ տեսնում է՝ կուլ տվեց, էլ չի ձենը կտրում, իր նազիր-վեզիրին հրամայում է թուրները հանած պատրաստ կենան, որ մին էլ ձեն ածի՝ զարկեն։ Նազիր-վեզիրը թրերը հանած՝ պատրաստ կանգնում են՝ մինը էս կողմը, մյուսը էն։ Աքլորը որ թագավորի փորն է հասնում, ձեն է տալի.
— Լույս աշխարհքումն էի, մութ տեղն եմ ընկել, ծուղրուղո՜ւ…
— Զարկե՛ք…— հրամայում է թագավորը։
Նազիր-վեզիրը զարկում են, տալիս են թագավորի փորը պատռում։ Աքլորը դուրս է պրծնում, փախչում է, կտեր ծերին կանգնում ձեն տալի.
— Ծուղրուղո՜ւ…