Istoria comunității

SCURTĂ PREZENTARE

Cea mai veche mărturie care atestă prezența armenilor în spațiul românesc o reprezintă o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, aflată la Cetatea-Albă. Cam în aceeași perioadă este semnalată prezența unei colonii armenești în Transilvania. Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi consemnează că, în timpul ducelui Géza și al regelui Ștefan (997-1038) s-au stabilit în regat, pe lângă poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni care au fost înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare. În anul 1060, a venit în Moldova propriu zisă prima colonie compactă a armenilor, după prăbușirea orașului Ani, capitala Armeniei.

Armenii veniți în Moldova erau negustori, meșteșugari, în general oameni avuți, care, datorită privilegiilor pe care le-au obținut și comerțului pe care l-au dezvoltat au făcut să prospere principatul Moldovei. De altfel, Nicolae Iorga spunea că: „Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerțului, iar acei care au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încât armenii sunt, oarecum, părinții Moldovei”.

Cel mai important document, care poate fi socotit un adevărat „certificat de botez” pentru armenii așezați în spațiul românesc, este hrisovul datat 30 iulie 1401, prin care Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1431) a încuviințat înscăunarea unui episcop armean la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. După acordarea dreptului de a avea un episcop, Alexandru cel Bun a emis un alt hrisov, la 8 octombrie 1407, prin care cheamă negustori armeni din Polonia pentru a contribui la prosperitatea orașelor moldave, promițându-le scutiri de taxe vamale și de biruri. La Suceava se stabilesc 700 de armeni, alți 3.000 stabilindu-se mai târziu în 7 orașe din Moldova: Suceava, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Vaslui, Dorohoi și Hotin. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), circa 10.000 de armeni vin în Moldova, numărul total al armenilor ridicându-se la 20.000. „Carele armenești” plecate din orașele moldovenești duceau în Europa și Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii. Concluzia o găsim tot în scrierile lui Nicolae Iorga care spune: „În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerț, fără armeni”.

În Transilvania, un document din 1281 al lui Ladislau IV pomenește de Terra Armenorum și de Monasterium Armenorum, care le-au aparținut armenilor. Cel mai important eveniment în existența armenilor din Transilvania este întemeierea, în anul 1700, a orașului Armenopolis (actualul Gherla), lângă satul Gherla. Armenii locuiau deja aici din 1672 și, cu aprobarea Împăratului Leopold I (1657-1705), au construit acest oraș armenesc plătind suma de 25.000 florini în schimbul permisiunii primite de la Viena. Orașul Armenopolis a fost ridicat pe pământurile cumpărate de armeni, proiectul fiind realizat de arhitectul Alexanian. Astfel, 3.000 de armeni s-au stabilit în acest important centru manufacturier din Transilvania.

Al doilea oraș populat de armeni a fost Elisabetopolis (actualul Dumbrăveni), unde a existat o colonie armenească încă de la 1658. Prin decret imperial, în 1799 cele două orașe armenești au fost declarate „orașe regale libere”. Locuitorilor armeni – care au trecut la catolicism, lăsându-se convertiți de episcopul Oxendius Vărzărescu – li s-au acordat privilegii, permițându-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale și legi proprii. În Transilvania, în perioada aceea, mai trăiau armeni și în localitățile Frumoasa, Sibiu, Oradea, Bistrița, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe. De remarcat că, în orașele intens populate de armeni din Transilvania, pe lângă primar și sfatul bătrânilor, care erau aleși de localnici, armenii aveau tribunal propriu unde se judeca după legile primului cod civil armean, al lui Măkhitar Goș (sec. al XIII-lea). Împăratul Franz Joseph (1848-1916) îi aprecia pe armeni ca fiind „foarte importanți prin comerțul pe care-l desfășoară”.

În Țara Românească, armenii s-au așezat ceva mai târziu, în secolele XIV-XV, fiind menționați la București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu. După 1500, este semnalată prezența armenilor și în Dobrogea. Printr-un hrisov al Domnitorului Mihai Racoviță, din data de 15 februarie 1742, armenilor din București li se îngăduia să-și clădească o biserică pe strada Săpunarilor. La 1820, Alexandru Șuțu-Vodă le permite armenilor, printr-o Carte de reorganizare a breslei, să-și aleagă patru epitropi, aceștia, la rândul lor, alegând un staroste. Epitropii și starostele vegheau asupra disciplinei de breaslă și făceau dreptate, în caz de conflict, între armeni.

În toate provinciile românești au ființat Companii armenești, instituții civile de reglementare a problemelor comercianților și meseriașilor armeni, precum și a relațiilor dintre coloniile armenești și administrația românească.

În centrele importante unde s-au așezat, armenii au construit biserici. Menționăm doar câteva dintre lăcașurile ridicate, care dăinuie și astăzi: Mănăstirile Hagigadar („Împlinirea dorințelor”, 1512) și Zamca (1606) și bisericile Sf. Simion (1513) și Sf. Cruce (1521) din Suceava; Bisericile Sf. Maria (1350), Sf. Treime (1795) și Buna Vestire (1884) din Botoșani, Sf. Maria (1395) din Iași, Sf. Maria (1609) din Roman, Sf. Maria (1825) din Târgu Ocna, Sf. Gheorghe (1733) și Sf. Maria (1780) din Focșani, Sf. Maria (1858) din Galați, Sf. Maria (1872) din Brăila, Sf. Grigore Luminătorul (1885) din Tulcea, Sf. Maria (1880) din Constanța, Sf. Ioan Botezătorul (1852) din Pitești. Un loc aparte îl ocupă Catedrala Armeană Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din București, inaugurată în 1915 pe locul alteia, construită în sec. al XVII-lea. În Transilvania, lăcașurile de cult sunt catolice: Biserica Sf. Solomon (1724) și Catedrala Sf. Treime (1776) din Gherla, Catedrala Sf. Elisabeta (1850) din Dumbrăveni, bisericile Sf. Maria (1733) din Gheorgheni și Sf. Treime (1785) din Frumoasa. Pe parcursul secolelor, în mai multe orașe armenii au construit multe biserici care au fost ori distruse, ori date românilor, altor națiuni sau cultelor religioase din cauza scăderii numărului lor.

În întreaga istorie a armenilor, unul dintre cele mai importante elemente de păstrare a identității naționale a fost limba. Primii emigranți armeni vorbeau limba armeană, pe baza căreia în Moldova s-a format un dialect în al cărui lexic au intrat cuvinte românești, polone și turco-tătare, iar în Transilvania, cuvinte maghiare. Aceste dialecte au dispărut la începutul sec. al XX-lea, limba vorbită fiind aceea a zecilor de mii de emigranți, nou-veniți din Imperiul Otoman, după Genocidul din 1915. Păstrarea și transmiterea limbii s-a realizat prin școlile existente pe lângă mănăstiri sau biserici armenești.

Primul abecedar în limba armeană, Cheul cetirii literelor mesrobiene, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi, cărturar de origine armeană. Tot acolo a apărut și Dogma creștinească după credința Sfintei Biserici armenești. La București, din anul 1911, a fost editată colecția „Masis”, având ca temă literatura pentru copii, iar la Frumoasa, părintele-cărturar Măgărdici Bodurian a tipărit, printre altele, o Enciclopedie armeană (1938). Au fost realizate traduceri în limba armeană după opera lui Mihai Eminescu, în special de către istoricul și orientalistul H.Dj. Siruni, inclusiv capodopera eminesceană Luceafărul.

Foarte activă a fost presa armeană. În ultimii 100 de ani, au apărut peste 30 de ziare și periodice care au avut un rol important în viața comunității. Cea dintâi publicație realizată de armeni, în limba maghiară, cu titlul Armenia, a apărut la Gherla între anii 1887-1907, sub îndrumarea istoricului Kristoff Szongott, autor al unei monumentale monografii a orașului Gherla (Armenopolis). Au urmat o serie de publicații în limba armeană și română până la revistele de astăzi, Ararat (înființată în 1924 de gazetarul Vartan Mestugean) și Nor Ghiank (din 1950), editate de Uniunea Armenilor din România.

Personalitățile armenești din România au fost numeroase și s-au remarcat în diverse domenii. Pentru mai multe informații, vizitați pagina Personalități.

Uniunea Armenilor din România s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiați în România după Genocidul din 1915. Președintele onorific al Uniunii a fost Grigore Trancu-Iași. După Harutiun Khntirian, Armenag Manissalian a fost al doilea președinte al Uniunii, care și-a dedicat o mare parte a activității ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiați, pentru ca aceștia să obțină cetățenia română. UAR a avut un rol deosebit de important în perioada interbelică în deschiderea și sprijinirea Consulatului primei Republici Armene la București (1920).

De asemenea, UAR a sprijinit financiar activitatea școlilor armene și a acordat o constantă susținere Bisericii Apostolice Armene. O inițiativă de o amplă rezonanță a fost aducerea în țară a câtorva sute de orfani, supraviețuitori ai Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman (1915-1923), pentru care a fost înființat un orfelinat în localitatea Strunga (jud. Iași). Odată cu ocuparea României de trupele sovietice, UAR și-a suspendat activitatea. Singura instituție recunoscută oficial de statul român a rămas Biserica Armeană reprezentată de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, iar comunitatea armeană în perioada comunistă și-a desfășurat activitatea în jurul bisericii. IPSS Arhiepiscop Dirair Mardichian a fost întâistătătorul Bisericii Armene din România și Bulgaria între anii 1960-2010. Începând cu anul 2010, Episcopul Datev Hagopian este Întâistătătorul Bisericii Armene din România.

COMUNITATEA DUPĂ 1989

După Revoluția din 1989, comunitatea armeană se mobilizează și hotărăște să reînființeze Uniunea Armenilor din România, dorind să păstreze moștenirea culturală și spirituală a armenilor de pe aceste meleaguri. Pe 8 februarie 1990, prin Decizia Judecătorească 156/1990 se înfiinţează Uniunea Armenilor din România, persoană juridică, la Judecătoria sector 1 Bucureşti, ca organizaţie obştească ce are ca scop apărarea şi promovarea intereselor comunităţii armene din România. Imediat după reînființare, Uniunea începe să deschidă sucursale în mai multe orașe ale României – București, Pitești, Constanța, Tulcea, Botoșani, Suceava, Iași, Roman, Bacău, Galați, Focșani, Cluj-Napoca, Gherla, Dumbrăveni, Baia Mare.

UAR a fost permanent reprezentată în forul legislativ al ţării. În Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (2 februarie – 20 mai 1990) UAR a fost reprezentată de Varujan Vosganian, Sergiu Selian şi Nşan Bogdan Căuş.

Între anii 1990-1996, președintele UAR, Varujan Vosganian, doctor în economie și absolvent al Facultății de Matematică, a fost ales ca deputat al UAR în Parlamentul României. După alegerile din 1996, UAR a avut dublă reprezentare: V. Vosganian a devenit senator din partea Uniunii Forțelor de Dreapta și președinte al Comisiei de Buget-Finanțe a Senatului, păstrându-și funcția de președinte al UAR, iar Varujan Pambuccian, lector universitar la Catedra de Matematică a Universității din București, a fost ales deputat al UAR. În legislaturile 2000-2004 și 2004-2008, V. Pambuccian a fost ales și președinte al Comisiei de Înaltă Tehnologie a Camerei Deputaților, pe care a înființat-o. Între anii 2006-2008, V. Vosganian a fost ministru al economiei și comerțului în Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu (din aprilie 2007, a preluat și portofoliul de ministru al finanțelor), iar între anii 2012-2013, V. Vosganian a preluat pentru a doua oară portofoliul de  ministru al economiei în Guvernul condus de Victor Ponta.

UAR a obținut mereu de câteva ori mai multe voturi, decât pragul electoral pentru organizațiile minorităților naționale. Din 1992, deputatul UAR deține funcția de președinte al Grupului Minorităților Naționale (altele decât cea maghiară) din Camera Deputaților. La ultimele alegeri legislative din anul 2016, Varujan Pambuccian a obținut un nou mandat de deputat al UAR, Varujan Vosganian a obținut un mandat de deputat din partea ALDE, în județul Iași, iar Lucian Eduard Simion (președintele sucursalei Tulcea/UAR) a obținut un mandat de deputat din partea PSD, în județul Tulcea.

Datorită activității UAR și a celor doi reprezentanți ai săi în Parlament, senatorul Varujan Vosganian și deputatul Varujan Pambuccian, putem spune că armenii din România se bucură de o seamă de drepturi care le conferă o poziție cu totul specială în rândul Diasporei armene. Astfel, Uniunea Armenilor din România beneficiază de un sprijin financiar inclus în legea bugetară anuală. Publicațiile UAR sunt finanțate de către statul român și, de asemenea, volumele apărute sub egida Editurii Ararat. Școlile noastre săptămânale sunt incluse în rețeaua școlară oficială, iar profesorii de limbă armeană sunt salarizați de către Ministerul Educației, minister care asigură și tipărirea manualelor de limbă armeană. Prin Constituție și Legea electorală, UAR are dreptul să participe la alegerile locale și parlamentare, reușind să obțină de fiecare dată un loc de deputat, deputatul UAR fiind prin tradiție liderul grupului parlamentar al minorităților naționale. În mai multe rânduri, UAR a promovat dintre membri săi prefecți și subprefecți în județele locuite de armeni. Statul român, prin structurile sale specializate, a asigurat sume considerabile pentru repararea lăcașelor armenești de cult ca și pentru o seamă de activități cultural-religioase. Preoții armeni sunt salarizați de către stat, iar șeful Eparhiei are statut diplomatic.

Revista lunară Ararat a reapărut după 1990, continuând tradiția publicației cu același nume din perioada interbelică fiind condusă de Arșag Bogdan Căuș, Bedros Horasangian și, în prezent, Mihai Stepan-Cazazian. Nor Ghiank („Viață Nouă”) este o revistă lunară în limba armeană. La început săptămânal, este una dintre cele mai longevive publicații din Diaspora armeană, care apare fără întrerupere de peste 65 de ani.
Editura Ararat s-a înfiinţat în 1994, iar la conducerea ei se afla scriitorul Ştefan Agopian. Alături de el se găseau în acea perioadă Mihai Pascu, Emanuel Actarian şi Sirun Terzian, actualul director al editurii. Până acum au fost tipărite peste 200 de titluri de cărți.

Odată cu redeschiderea Școlii armene de duminică Misakian-Kesi­mian in Bucuresti pe lângă cursuri de limba armeană, au loc și activități culturale ale tinerilor elevi. Cursurile școlii armene inițial de dumnică, apoi de sâmbătă și duminică, situație determinată de numărul în creștere al elevilor, se desfășoară cu success sub tutela profesoarei Ulnia Blănaru-Maganian. Tinerii elevi învață limba armeană, dar și aspecte ale culturii armene și susțin serbări cu cântece și piese de teatru cu ocazia sărbătorilor religioase sau de sfârșit de an, având acompaniament la pian prin profesoara Carmen Asfadurian. În timp, activitățile culturale se diversifică, astfel că tinerii au ocazia să participe la cursuri de dans și mișcare scenică sub tutela doamnei Izabela Bostan și lui Florin Kevorchian, la cursuri de desen tehnic sub tutela pictoriței Paruhi Tepelichian, la cursuri de istorie sub tutela doamnei Siran Navrouzian, cursuri de computer cu Mirela Pambuccian și cursuri de dans armenesc sub tutela doamnei Bela Martikian care, cu grupul numit Hreștag, a continuat până astăzi, iar grupul a schimbat între timp, pe lângă componență și numele în Vartavar. Când profesoara Ulnia Blănaru-Maganian s-a retras din activitate, cursurile de limba armeană au continuat a fi predate de inginerul Arpiar Sahaghian. Pentru o perioadă Narine Bogdan-Căuș a predat cursuri de armeana occidentală. Astăzi profesoara Arșaluis Paronian predă cursuri de limba armenă orientală. Pentru vorbitorii de limba română interesați să învețe limba armeană vestică, la Editura Ararat se poate găsi manualul „Limba armeană”, semnat de profesoara Ulnia Blănaru-Maganian, iar pentru limba armeană orientală, la aceeași editură se poate găsi manualul autodidactic „Limba armeană fără profesor”, semnat de Arsen Arzumanyan.
De-a lungul timpului elevii școlii armene participă la festivaluri interetnice (Sighișoara, Sibiel, Tulcea, Cluj-Napoca, Bacău) unde prezintă din tradițiile și obiceiurile armenilor. Pe lângă grupul de dans Vartavar din București, ce a avut reprezentații în diverse locații, inclusiv Armenia și Grecia, comunitatea armeană se mândrește cu grupurile de dans Hayakaghak (Armenopolis) din Gherla, Siamanto din Iași și Nairi din Constanța.

Cu sprijinul UAR, tinerii au vizitat, anual, Armenia, în ca­drul programelor Ari Tun și Școala de vară de limba armeană, ini­țiate de Ministerul Diasporei de la Erevan sau au participat la cursurile de vară de limba armeană de la Ve­neția (Italia), dar și în programe de voluntariat prin organizația Birthright Armenia/Depi Hayk și programe de internship prin organizația AGBU. În urma recoman­dărilor date de UAR mai mulți tineri au urmat cursurile Institutului Educațional Melkonian din Nicosia.

În anul 1993, au fost instituite Premiile UAR, acordate armenilor care și-au adus contribuția, în diferite domenii de activitate, prin aceasta sporind prestigiul comunității. De asemenea, UAR sprijină permanent activitatea Bisericii Armene precum și cea a armenilor catolici, contribuind la organizarea marilor sărbători dar și cu ocazia hramului bisericilor armenești din toată țara.

UAR a fost organizator al primului festival stradal, intitulat Strada Armenească (în anii 2013-2015, 2017-2019). Pe parcursul a trei zile, în fiecare an, circa 10000 de persoane au asistat la concertele și manifestările ce au avut loc (în 2019, numărul vizitatorilor a ajuns cca 30000). La acest festival, UAR are și invitați din alte minorități, precum comunitățile: greacă, evreiască, rromă. Dintre activitățile ce au loc amintim: concerte de muzică armenească (pop, clasică, jazz) și românească, spectacole de dans susținute de grupurile din România, dar și de invitați din Armenia, restaurant cu mâncare armenească, stand cu obiecte armenești de vânzare, atelier de caligrafie armeană, prezentări ale spațiului armenesc, în colaborare cu organizația ARCEN.
De asemeni, în colaborare cu Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucuresti, au fost organizate Zilele Culturii Armene (în anii 2012 și 2013).

În mai 2012, s-a deschis la București Centrul Cultural Armean în fostul sediu al redacțiilor Nor Ghiank și Ararat. Pe parcursul anilor, acest centru a găzduit câteva zeci de întâlniri la care au participat personalități din România și Armenia. Printre invitați s-au aflat Hayk Demoyan, directorul Institutului Genocidului de la Erevan, istoricul Claude Mutafian, profesorul Levon Chookaszian, fostul prim-ministru al Armeniei, Vazgen Manukyan. Trebuie menționate și serile culturale ale Revistei Ararat, la care au participat perso­nalități ale culturii române, s-au detașat prin tematica propusă. Printre temele abordate au fost: Eminescu și armenii, Familia Acterian și cultura română, Personalitatea Andei Călugăreanu (a cărei origine era armeană), Activitatea marelui bariton David Ohanesian, Interferențe între muzica populară românească și cea armenească. La aceste întâlniri au participat actorul Ion Caramitru, poeta Ana Blandiana, cantau­torii Tudor Gheorghe și Doru Stănculescu, actorii Dan Puric și Florian Pittiș, personalități ca Alexandru Paleologu, Barbu Brezianu, istoricul Andrei Pippidi, acad. Răzvan Theodorescu. De asemenea, trebuie amin­tite lansările de carte care au avut loc, atât la Biblioteca Dudian, cât și la diferite librării și universități din București sau din provincie, unde au fost prezentate cele mai valoroase apariții ale Editurii Ararat. Deși nu a apărut la Edi­tura Ararat menționăm aici o lucrare deosebit de valoroasă, intitulată Patrimoniu artistic armenesc în România scrisă de asistent univ. Vlad Bedros de la Universitatea Națională de Arte. Un album de valoare care zugrăvește în imagini comunitatea armeană din România este lucrarea Andreei Tănase: Armeni în Romania. De-a lungul timpului comunitatea armeana a avut cereri din partea unor studenți care au ales ca subiect pentru lucrarea de dizertație sau pentru lucrarea de doctorat diverse aspecte fie ale culturii, fie ale istoriei armene. De aici au rezultat lucrări publicate.

În fiecare an, pe 24 aprilie, în comunitățile armene din diferite orașe se organizează acțiuni pentru comemorarea Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman din 1915-1923, iar în Parlamentul României, Varujan Vosganian și Varujan Pambuccian marchează semnificația acestei zile pentru nația armeană și militează pentru recunoașterea Genocidului de către România.

În mai multe orașe se organizează diferite conferințe științifice, expoziții, simpozioane, lansări de cărți, întâlniri cu personalități, tabere pentru tineri, școli de vară, manifestări sub titlul generic Zilele Culturii Armene, precum și sărbătorirea zilelor importante din calendarul armenesc. Pentru mai multe informații despre activitățile UAR și ale întregii comunități, vizitați pagina oficială a periodicului UAR, Ararat (www.araratonline.com).